libertatea pierdută a unei sclave la templul venerei
unde oamenii nu vorbesc omeneşte
ei doar pipăie pietrele din zidul templului şi tac
din ochii lor ciugulesc păsări cu ciocul în formă de cruce
la fel ca şurubelniţa preferată a bunicului
înainte sau după ce-o curăţă de rugină şi-o lustruieşte
strălucitoare precum o sclavă dansând din buric pe scările de la templu
unde oamenii nu ştiu că sunt oameni
ei se plimbă în cerc în curtea din mijlocul zidurilor de piatră
şoptind în continuu legile ce nu trebuie să fie uitate
aşa cum bătrânele de la noi se-aşează cu greu în genunchi
şi repetă la nesfârşit câte un miluieşte-mă dumnezeule
pentru fiecare copil uitat sau trecător pe care nu au ştiut
în graba lor să-l omenească sau măcar să-l salute
unde oamenii s-au transformat în pietre
ei au învăţat pe rând să tacă sau să nu se mai mişte
până când şi-au dat seama că nemişcarea nu-i deranjează
o înşiruire de stânci în fotografiile cu zidul chinezesc
făcute de undeva din spaţiu în zilele noastre
un fel de tiară a elizabetei caterina aruncată-n mulţime
în ziua în care devenea ducesă şi aproape regină
azi ai mutat sclavii în templul venerei din casa ta
undeva între canapea şi balconul plin cu de toate
