la nivel înalt se iau cele mai importante hotărâri
la tine în apartament atunci când decizi
aproape de unul singur să nu mai vorbeşti cu nici unul dintre vecini
la nevastă-ta acasă atunci când îşi dă seama
că nu ţi-a luat tot sau nici măcar pe departe din câte-ţi putea lua
la mişu ăla care-ţi repară maşina de fiecare dată
când îţi aduci câţiva cunoscuţi pentru a o muta de colo-colo
între cele patru locuri pe care le-ai închiriat cu acte-n regulă de la primărie
le-ai baricadat numai cu bare galbene şi le-ai încuiat cu câte două lacăte

trebuie să recunoaştem cu toţii că la noi în ţară
toate deciziile importante şi cele mai importante hotărâri
se iau numai şi numai la nivel înalt
în bucătăriile apartamentelor noastre
de la unu de la doi sau trei
şi de cele mai multe ori în cele de la patru

o inscripţie pe zidul şcolii din colţ
un fel diaristic de a-şi începe ziua încă din noapte
al vreunui copil care
uitase probabil demult povestea părinţilor că
dacă ungi şcoala cu slănină
până dimineaţa e înghiţită de câini

şi te gândeai dacă
asta are vreo legătură cu faptul că
la un moment dat tu vei deveni preot

unde oamenii nu vorbesc omeneşte
ei doar pipăie pietrele din zidul templului şi tac
din ochii lor ciugulesc păsări cu ciocul în formă de cruce
la fel ca şurubelniţa preferată a bunicului
înainte sau după ce-o curăţă de rugină şi-o lustruieşte
strălucitoare precum o sclavă dansând din buric pe scările de la templu

unde oamenii nu ştiu că sunt oameni
ei se plimbă în cerc în curtea din mijlocul zidurilor de piatră
şoptind în continuu legile ce nu trebuie să fie uitate
aşa cum bătrânele de la noi se-aşează cu greu în genunchi
şi repetă la nesfârşit câte un miluieşte-mă dumnezeule
pentru fiecare copil uitat sau trecător pe care nu au ştiut
în graba lor să-l omenească sau măcar să-l salute

unde oamenii s-au transformat în pietre
ei au învăţat pe rând să tacă sau să nu se mai mişte
până când şi-au dat seama că nemişcarea nu-i deranjează
o înşiruire de stânci în fotografiile cu zidul chinezesc
făcute de undeva din spaţiu în zilele noastre
un fel de tiară a elizabetei caterina aruncată-n mulţime
în ziua în care devenea ducesă şi aproape regină

azi ai mutat sclavii în templul venerei din casa ta
undeva între canapea şi balconul plin cu de toate

undeva la nivelul gâtului
sub bărbie
capul îl aveam aşezat pe umărul tău stâng
şi în depărtare se vedeau blocurile
scuipate din timp în timp de câte un căutător în gunoaie

pe-atunci
umblam desculţ
cu bocancii curaţi
atent prinşi la cureaua pantalonilor verzi

astăzi plouă

avem destule
corvezi
dovezi ale unor zile
care nu s-au petrecut niciodată
încercuite cu roşu
pe-un caiet vechi într-o toaletă prost luminată de bar

avem destule
obiective
motive de fugă
dintr-o cutie cu pioneze
unde singura lege este a celui mai slab
dotat cotat orientat într-o lume ce doarme degeaba

avem destule
şi-atât

te doare capul
şi ai senzaţia aia că mii de popoare minuscule
şi-au făcut tabere în diferite zone ale ţestei tale
acum un pic bronzate şi un pic arse de raze ultra-gamma-violete
pregătindu-se de un război undeva între parietal şi occipital
iminenţa lui te face să te gândeşti de două ori
dacă nu cumva ar fi mai bine să te întorci

te doare capul
e starea aia pe care o aveai pe la prânz în vamă
când îţi desfăceai cu greu sacul de dormit (fără să poţi preciza clar
cine trăsese fermoarul spre dimineaţă sau dacă ea e prietena ta)
te ridicai în picioare şi simţeai cum o combinaţie între un wilhelm tell
chior şi băiatul cu pumnalele de la circul rusesc te-au luat la ţintă
cuţitele intrau pe rând în zgomotul ascuţit al celor care aplaudau
apoi cădeai la loc şi îţi imaginai că nu îţi e al dracu’ de cald şi că dormi

te doare capul
dar deschizi încă o doză de bere
formezi numărul
îi spui că o iubeşti
şi că nu mai târziu de mâine
te vei întoarce la ea

între timp
în fabrica asta mare de gânduri
te născusei tu lângă mine şi
printre versuri din cântece
îmi spuneai cât de mult
mă iubeşti

într-o zi
s-a hotărât să nu o mai caute
ajunsese de prea multe ori
atât de aproape de ea
dar nu avusese timp s-o atingă
să o strige pe nume
sau măcar să-i şoptească ceva
totul s-a terminat
obosise

s-a oprit în mijlocul pieţii
statuie lângă statuia din centru
cineva-l atinsese pe umăr

când erai mic aveai o răţuşcă galbenă de plastic şi te jucai
în piscina gonflabilă din curte cu cici fata vecinilor şi vă arătaţi puţa
cât mama şi tatăl ei se certau deasupra pieselor de rummy cu mama şi tatăl tău
iar la radioul pătrăţos de pe masă bitălşii cântau fără să poată acoperi cearta

când mai crescusei un pic şi fata vecinilor se îngrăşase atât de mult
încât nu ştiai cum să pleci la chefuri fără să te oblige ai tăi să o iei şi pe ea
în perioada aia în care un nothing else matters te făcea să porţi
cămăşi în carouri albastru sau roşu cu negru şi să dai din cap în genunchi
în mijlocul discotecii din eforie unde mama ta intra speriată că ţi s-a făcut rău

când aproape crescusei de tot şi îţi părea rău acum (un pic prea târziu)
pentru toate cuvintele urâte cu care o alungasei nu cu mult timp în urmă
pe vecina cea urâtă şi grasă care în mod fenomenal urmase transformarea oricărei răţuşte urâte se dăduse de trei ori peste cap
(sau mai degrabă vreo câteva luni pe la sală)
şi nu te mai credea nimeni că tu ai fost primul care ai văzut-o goală
chiar dacă bon jovi şi aerosmith răsunau din dacia combi a lu’ taică-tău
atunci când te rugau ai ei să o duci până-n centru unde se-ntâlnea cu cipri sau george

când ai devenit tu şi ţi-ai zis gata cu prostiile acum am o vârstă şi-un job onorabile
îmi mai trebuie o nevastă copii şi cel puţin o maşină de familie la playeru’ căreia
să ruleze mereu şi mereu acelaşi cd cu muzică rock să uiţi de vecina cea urâtă/ frumoasă
să îţi strângi nevasta în braţe şi copiii să strige din spate că vor şi ei la mama

şi toate astea doar pentru că ea ştie cum să te sărute pe ceafă